Wednesday, June 27, 2012

munca si familie, au ba?

   Un subiect actual si o problema pentru multi cei care lucreaza si vor sa-si intemeieze si o familie este  gestionarea vietii de familie si a locului de munca, in asa fel incat rezultatul sa fie cat mai multumitor. Bun! Sunt sigur ca cei mai multi vor fi de acord.
Acum intrebarea este: ce inseamna un rezultat multumitor? Care sunt rezultatele pe care le dorim si cat suntem de capabili sa recunoastem daca gresim?

   In directa legatura cu problema asta este desigur si teoria adoptata de unii cu bratele deschise conform careia ceea ce am invatat, traditiile si obiceiurile, experienta trecutului este gresita si trebuie schimbata. Si aici incep "experimentele", a caror rezultate se rasfang asupra vietii de familie si ce este cel mai rau - aici vom vedea rezultatele de cele mai multe ori abia peste mai mult timp, moment cand s-ar putea sa fie prea tarziu pentru a mai putea schimba ceea cea am observat ca am facut gresit.

   Cand acordam prea multa atentie locului de munca, si uitam ca munca are unicul scop de a ne usura viata prin rezultat si a ne ajuta sa "traim" si nu este un scop in sine, cand ignoram partenerul de viata, copii din cauza locului de munca, sau cand suntem prea egoisti si consideram ca putinul timp ramas dupa munca, este exclusiv al nostru si facem cu el ce vrem.
   Toata lumea are nevoie de timp personal, de momente de relaxare si este normal sa mergi la locul de munca atunci cand trebuie si sa iti faci treaba bine, dar nu este normal sa neglijam familia pentru acest lucru. 
   Cei ce au hotarat ca vor o familie si mai ales copii, ar trebui sa stie ca au ales sa fie responsabili nu doar pentru ei, si ca familia este un intreg, nu un grup de indivizi pe cont propriu.
Pentru foarte multi este importanta cariera si nu este un lucru rau. Este bine cand oamenii nu uita de ei insisi si isi iau acel timp necesar pentru ei.  Dar ce se intampla cand copii ajung sa fie ignorati sau tratati necorespunzator, victime ale  tendintelor vietii moderne?

   Am intalnit multi oameni cu probleme majore in viata personala, din cauza locului de munca si a egoismului de o nesimtire crunta, oameni care nu se pot incadra decat greu intr-o comunitate de oameni, fie ele personale sau profesionale, oameni care se folosesc de statut si bani, pentru a avea oameni in jurul lor, fiindca au devenit oameni greu de suportat.
    Mi-am luat timpul sa ma gandesc putin la cei din jurul meu si la felul in care abordam viata.
Nu voi pretinde ca trebuie sa ne intoarcem la stilul vechi de viata, ca ar fi absurda si total depasita o asemenea afirmatie,  nici ca eu nu tin la cariera mea, findca as minti. E important. Dar la fel de important e familia, ceea ce numim acasa, timpul petrecut rasfatandu-i pe cei dragi si momentele cand trebuie sa fii hotarat sau cand trebuie luate hotarari mai dure. E important sa adunam toata rabdarea si sa-i ascultam pe ceilalti cand au nevoie sa vorbeasca cu noi, chiar daca am avut o zi proasta si vrem doar sa fim lasati in pace. Este important sa nu uitam ce este cel mai important pentru fiecare dintre noi.

   Cunosc oameni care nu se pot bucura de asemenea momente. Oameni care isi duc copilul de 10 ani la firma si il planteaza in fata unui calculator unde il uita toata ziua fara sa-l hraneasca sau sa-i acorde o clipa de atentie, oameni care ii spun copilului ca ii deranjeaza daca e prin preajma, fiindca sunt vesnic ocupati cu statul la telefon sau calculator, oameni care descopera la majorat ca copilul e depresiv si vrea sa se sinucida, considerand ca parintii nu au nevoie de el.
   Si atunci te intrebi daca e ok sa ca parintii sa isi lase copilul "liber, sa faca ce vrea el, sa invete cum vrea el, daca simte nevoia" , fiindca vor sa compensezi lipsa de timp, fiindca sunt prea ocupati de cariera, fiindca considera ca copilul va invata mai multe, daca nu i se impune absolut nici o regula.

    Daca ar fi sa ma iau dupa teoria unei doamne, cu care am avut "onoarea" de a sta de vorba, noi toti ce crescuti dupa reguli bine definite , cum ar fi programul fix de mancare, ora de facut teme, obligatia de a-ti aduna jucariile cand nu mai ai nevoie de ele, respectul si bunul simt fata de cei din jur, pedepsirea copiilor cand este momentul potrivit ( nu, nu suntem de acord cu cei care cred ca cureaua e solutia!), noi toti suntem niste persoane bolnave, cu sufletele distruse si talentele nedezvoltate, sclavi prosti , numai buni de pusi in camasa de forta. Si ar fi vrut ca eu sa fiu de acord ca e normal ca copilul ei de clasa a patra nu e in stare sa scrie o propozitie fara greseli,nu stie cum sa se poarte in societate, nu e pus sa invete nimic de frica de a nu stresa copilul. Pai pentru copilul ei, asta e varsta in care se contureaza persoana in care se va transforma , varsta in care invata cel mai usor. Un copil trebuie educat, un lucru insa care cere timp si efort din partea parintilor, acum prea ocupati de alte probleme.

 Poate ar trebui fiecare dintre noi, sa-si ia timpul necesar sa se analizeze cat mai obiectiv, fara a inventa scuze pentru greseli si pentru a gasi o medota de a ne eficientiza timpul. Poate asa vom invata sa nu ne mai ducem viata intr-un ritm nebun si sa ne mai oprim din cand in cand, inainte sa ne trezim ca am ratat prea multe momente importante in viata.